La necaz, omul începe să se simtă neajutorat ca un copil și are nevoie de spijin și de ajutor, are nevoie de cineva care să-l asculte cu atenție și compasiune – însă chiar și atunci când în jurul lui nu e nimeni apropiat, el nu rămâne singur de tot: își poate exprima și plânge amarul în rugăciune, în convorbirea cu Dumnezeu.
Câte lucruri nu se întâmplă în viață, ce încercări nu se abat asupra oamenilor! Boala și moartea celor apropiați, divorțul, trădarea, pierderea locuinței, pierderea serviciului, incendiul, închisoarea, violența, câte și mai câte... Pe scurt, suferința are multe chipuri. „Dimensiunile” ei sunt două: cea obiectivă și cea subiectivă, și acestea pot să nu coincidă. Cineva poate trece cu calm sau cu indiferență, cu umor sau cu cinism – în diverse moduri, dar nu neapărat suferind – prin lucruri pe care oamenii le numesc de obicei „necaz” și care le provoacă celor mai mulți o reacție de suferință acută. Se întâmplă însă și invers: nimeni nu poate să-și dea seama – aparent, nu s-a întâmplat nimic groaznic, dar omul se dă de ceasul morții de parcă i s-ar fi întâmplat cine știe ce tragedie, nu-i mai e dragă viața. De ce depinde modul de reacție? Aici joacă un rol mulți factori: și cei externi (care privesc mediul, atmosfera generală în care trăiește, circumstanțele sociale – de exemplu, dacă evenimentul respectiv a avut loc în timp de pace sau de război), și cei interni (legați de particularitățile personalității omului respectiv, de starea lui fizică, emoțională, duhovnicească etc. din momentul în care i s-a întâmplat evenimentul).
Se consideră că în principal cel ce suferă se simte singur deoarece nimeni nu îi poate împărtăși sentimentele. Desigur, lucrul acesta are însemnătate – și totuși, omul care trece printr-un necaz le stârnește, de regulă, celor din jur, nu numai celor apropiați, ci și necunoscuților, dorința de a ajuta, compasiunea. Compasiunea și grija celorlalți ușurează necazul; de altfel, pe măsură ce trece timpul durerea începe să se aline singură – timpul vindecă. Toate acestea sunt procese naturale, bine studiate și cunoscute. Mult mai greu e când în momentul unei pierderi omul rămâne singur. La necaz, omul începe să se simtă neajutorat ca un copil și are nevoie de spijin și de ajutor, are nevoie de cineva care să-l asculte cu atenție și compasiune – însă chiar și atunci când în jurul lui nu e nimeni apropiat, el nu rămâne singur de tot: își poate exprima și plânge amarul în rugăciune, în convorbirea cu Dumnezeu. A-ți spune oful, a te tângui, a te jeli, a te plânge, a plânge – toate acestea sunt componente firești și indispensabile ale complicatului proces al trecerii prin suferință, care necesită timp și forțe. În momentul când trece printr-o suferință acută, omul are neapărată nevoie de un spațiu sigur, unde nu trebuie să se îngrijească de nimic și să se gândească la nimic, ci poate să se cufunde total în necazul său, ca să-l depășească.
(Olga Krasnikova, Singurătatea, Editura Sophia, Colecția „Psihoterapie Ortodoxă”, pp.75-77)
